Drumuri rătăcite

“cândva vedeam şi noi lumea altfel, cu ochi de copil”

Era 23 mai, ziua ei de naştere. Toată ziua a stat cu telefonul în mână.
- Alo, la mulţi ani draga mea…
- Alo, unde eşti? Scumpa mea, la mulţi ani!…
- La Mulţi Ani! Mult noroc, …
- Să ai parte de o viaţă fericită…
Pe lângă toate sunetele, a mai avut parte şi de zeci de mesaje citite, toate pline de căldură şi dulceaţă. Spre seară, obosită de atâtea drumuri şi de o săptămână plină de impresii, trecu pe la recepţie şi ceru cheia de la camera sa. Îşi petrecea vacanţa mult aşteptată departe de casă, departe de ţara ei.
- Am vre-o scrisoare? întrebă recepţionistul.
- No domnişoară, poftiţi cheia. Noapte bună.
Îi ura şi ea o noapte liniştită domnului şi se porni spre ascensor. Ajunse la el şi apasă butonul.
- Ce de bine ar fi sa fac o baie caldă, se gândi ea şi închise ochii, parcă savurând plăcerea ce o aştepta.
Se deschise uşa ascensorului, apăsa pe butonul 4, uşile au început să se închidă. Auzi nişte paşi grăbiţi, în ultima secundă o mână cu un plic apăru între uşi. În spatele uşilor auzi glasul recepţionistului:
- Scuzaţi domnişoară, am găsit o scrisoare.
Uşile se deschise şi văzu recepţionistul răsuflând adânc.
- Este pentru dumneavoastră.
- Mulţumesc, i se păru atât de haios domnul, avea o faţă atât de disperată şi puţin speriată, zâmbi şi mai apăsă odată pe buton. Uşile au început să se închidă şi domnul a rămas nemişcat până ele nu s-au închis definitiv. Ascensorul porni şi ea se întrebă:
- Oare de la cine să fi fost mesajul?
Intră în odaie, lăsă umbrela şi luă loc pe canapea, se uită lung la plic şi fără să stea mult pe gânduri îl deschise şi începu să citească :
“Salut draga mea, uite că a venit 23 mai şi este ziua ta. Aş vrea multe să aştern pe hârtie şi am sa încep cu ce e mai frumos: “Iţi urez o zi cu soare, o viaţă plină de succes şi realizări mari, multă răbdare şi desigur multă dragoste din partea celor care te înconjoară… E bine să stai în celulă, măcar acolo te saturi de somn, acolo nu ai grija de bani, nu te gândeşti unde să petreci o seara frumoasă, unde să te duci la cină, pe cine să inviţi la o cafea, în ce să te îmbraci, unde să-ţi petreci vacanţa, cu ce să plăteşti facturile, cum să-ti amenajezi casa, în ce culoare să-ţi vopseşti dormitorul, la ce spectacol să te duci… Am plecat departe de casă şi am ajuns unde am ajuns.
Şi ce că am un salariu decent? Şi ce că pot să călătoresc unde vreau? Şi ce că sunt într-o ţară atât de frumoasă? Oare merită tot ce am făcut eu până acum? Oare am făcut pasul corect? Oare am ales drumul care trebuia? Poate mai bine luam o altă cale? Cine îmi va recupera nopţile nedormite? Cine mă va compătimi pentru toate durerile pe care le am? Cine îmi va spune în ochi cât de tare i-a fost dor? Cui să-i revărs toate necazurile şi tot ce am pe suflet? Cine ar putea să mă asculte sincer şi să-mi dea un sfat? Nimeni. Oare cei pentru care muncesc o vor face?
Am devenit o roabă a lucrului, nu-mi mai simt picioarele de atâta alergat în fiecare zi de la o muncă la alta. Nu-mi mai simt mâinile de atâta lucru, nu-mi mai pasă de cum arăt pentru că nu am timp ca să mă uit în oglindă, nu mă mai simt împlinită. Sunt un robot care din noapte în noapte e pe picioare şi care abia de reuşeşte să-şi încarce bateriile. Simt că sunt pe sfârşite, deja sunt prea uzată ca să mai trăiesc. Aici nu mai e cum a fost acasă, unde prietenii erau cei care te ajutau cu un sfat, o vorba bună şi nu numai… Ei erau acei care săreau la nevoie atunci când era cazul, ei erau pilonii de care mă ţineam, ei erau colacul de salvare care nu îmi dădea voie sa mă înec.
Aici am întâlnit făţărnicia, curvia, vorbele în gol, nemulţumirea şi multe alte fiinţe neplăcute din lada Pandorei. Niciodată nu am crezut că va trebui să lupt cu ele, cum de mai sunt în viaţă?
Tot ce am avut mai scump am lăsat acasă, oare, de mă întorc o sa mai fie la fel? Oare mă vor întâlni cu aceiaşi faţă sinceră? Oare mai ştiu că exist? Oare mă vor recunoaşte?
Nu mai cred, fiecare îşi are viaţa lui şi deja cred ca m-au uitat. Ce a fost a fost, totul rămâne în trecut ca o parte din istorie.
Apropo, am unsprezece ani decând sunt plecată…”

**********************************************************************************************

- Bunele, bunele! Uite ce am găsit!
- Ce ai găsit dragul bunelului?
- O comoară! Vin-o şi vei vedea.
- Mă păcăleşti iar…
- Nu bunele, hai vin-o şi vei vedea!
- Încă puţin şi mă apropii, tu păzeşte-o să nu o fure piraţii.
- Bine bunele, te aştept aici, numai vin-o mai repede.
Bunelul a dat din mână, s-a aplecat sprijinindu-se de sapă, a luat coşul cu seminţe şi a s-a apropiat de nepot.
- Arată ce ai.
- Uite! am găsit o piatră fermecată! strigă fericit băiatul.
Bătrânul a zâmbit pe sub musteaţă, şi mângâind-ul pe cap îi spune:
- Păstreaz-o dacă zici că e fermecată, acum hai la treabă, deja e amiază şi soarele o să ne alunge.
Fericit, băiatul puse piatra în buzunar, luă coşul bătrânului, îl strânse de mână şi zise expirând adânc:
- Hai bunele.
Primăvara puse stăpânire pe moşia bunelului. Din vârful dealului puteai vedea pădurea de brazi, verde şi enigmatică, pe lângă ea trecea râul în care bunelul pescuia duminicile. Mai jos se vedeau aripile de la moara de apă care cu timpul devenise un monument istoric, în ea deja erau stăpâni vântul şi şoarecii.
Mai în deal se vedea acoperişul casei buneilor din oalele vechi, acoperite cu mucegai verde. Dacă te uitai mai atent vedeai şi stâna de oi de la care urca un drum lung de ţară, când te uitai de jos în sus ţi se părea că drumul duce spre cer.
- Bunele, dar pentru ce noi punem seminţele în pământ?
- Bună întrebare nepoate…
- Mi-e jale de ea.
- De ce?
- Pe ea o doare şi ea o să stea singurică în pământ.
Bătrânul se uită la nepot, se sprijini în sapă şi încet se lăsă la pământ.
- Vin-o mai aproape de bunel.
Făcu o gaură cu mâinile în pământ şi luă o sămânţă.
- Uite asta e o sămânţă de porumb.
- Da.
- Pe ea noi o punem aici.
- Aha.
- O învelim cu pământ ca să nu o fure păsările, soarele va avea grijă ca să o încălzească, iar ploaia îi va da puteri ca să crească mare.
- Dar seminţei nu-i urât singurică?
- Uite, ca să nu fie singură, lângă ea mai sădim şi alte seminţe, toate cu timpul vor creşte mari şi vor da multe seminţe pe care le vom strânge toamna.
- Dar seminţa pe care o sădim acum, tot va fi aici toamna?
- Nu.
- Dar unde va fi?
- Ea se sacrifică, pentru că din ea vor creste mai multe seminţe. Aşa e şi în viaţă dragul meu…
Băiatul se uită mirat.
- Vei creşte mai mare şi vei înţelege.

**********************************************************************************************

Parcă a fost mai ieri, era cu copiii în mahala, se jucau împreună şi mama îl chemă acasă.
- Ioane! Acasă la mâncare!
- Mama! Încă un minut!
- Ţi-oi da eu un minut, acum am zis!
Nu era “mângâiat de Dumnezeu”, dacă trebuia lua câte o bătaie bună de la maică-sa, nu se lăsa de şotii, făcea şotii de pe la grădiniţă, de fapt ca şi alţi copii de vârsta lui.
- Ionică, tragi o fugă până la bunei şi adu un ulcior de vin roşu, avem oaspeţi.
- Bine, în ce să aduc?
- O să ceri de la bunei… Vezi, un pas încolo şi unul înapoi.
Când auzea fraza aceasta, ştia că nu e de glumit, o lua pe cărările bine ştiute şi într-un suflet era la bunei. Ştia – cu maică-sa nu trebuia să glumeşti şi era deja învăţat, cuvântul ei e lege.
- Bunele! Bunele!
- Da dragul bunelului.
- Bună ziua, mama m-a trimis după vin, avem oaspeţi.
- Da cine a venit?
- Nu ştiu, nu am intrat în casă ca să văd.
- Ai în ce să pui?
- Nu.
- Of, of,of, iar mi-a venit cu cerutul, se auzi glasul bunicii, nu te zdruncina pe crengile copacului, o sa le rupi, jos ţi-am spus!

Ştia că nu îl iubeşte, de mic copil, şi credea că, cu ceva a greşit când era mic, dar nu ştia cu ce. Încerca tot timpul să o înduplece, să-i intre în voie dar nu i se primea niciodată. Când vroia să-i dea un pup – ea îl scuipa şi se râdea, când se urca în copacul de cireş – ea îl certa şi îi spunea să nu se gâtuie de crengi, când stăteau pe cuptor – îi spunea să stea într-un loc, ba nu ridica picioarele, ba una, ba alta.
O iubea, şi vroia să o cucerească şi să o înduplece cu ceva, dar nu i se primea niciodată. Unica alinare era bunelul care îl iubea ca lumina ochilor. Avuse şi el la casă un băiat care plecase de acasă pe când avea vreo 14 ani şi dus a fost. Bunelul era îngerul păzitor care mereu îi ţinea apărarea, care pe furiş îi punea bomboane în buzunare, el era şi Moş Crăciunul lui care îi ascundea sub pernă cadouri.
În fiecare an în noaptea de Anul Nou, Ionuţ încerca să nu adoarmă şi să îl prindă, numai aţipea puţin, se trezea, căuta sub perna şi… nimic. Şi tot aşa până adormea definitiv şi se trezea dimineaţa, căuta sub pernă cadoul şi… el era acolo. Uimitor!

- Mămica m-a trimis.
- Păi, să-şi facă şi atunci va avea.
- Taci Marie că şi noi am rămas doar cu o fată.
- Mare pacoste şi asta la casa mea, i-am scris casa pe ea, lasă să se apuce de gospodărit, dar să nu-mi umble cu ţigănitul prin sat.
- Nu o asculta bunele, îi rea baba asta, stai puţin că mă duc în beci după vin.
Ionuţ într-o fugă ajunse acasă şi îi întinse sacoşa mamei.
- Aici bunelul a mai pus şi nişte brânză de oi, cărniţă coaptă şi magiun.
- Intră în casă, spală mâinile şi la mâncat.
După ce înfulecă repede ce era pe masă, dori să se ducă mai departe la joacă, însă maică-sa îl opri şi îl puse la făcut lecţiile. Era printre eminenţii din clasă. Simţea permanent răsuflarea mamei în spate care mereu îl ghida şi îl verifica. Dorea ca băiatul ei să fie primul, vroia să arate că nu e mai prejos cu nimic, şi, chiar de creşte copilul acesta singură, are mai mari progrese decât alţi copii.
Să fii unul din primii în clasă nu îi era chiar atât de uşor. Să fii printre primii în clasă şi totodată să faci parte dintr-o familie săracă era încă şi mai greu.
- Ionuţ ce mai faci mătuşii?
- Bine tanti, învăţ.
- Bravo, ştiu că eşti unul din primii. S-o ţii tot aşa.
Băiatul şi-a deschis ghiozdanul, s-a uitat în agendă ce lecţii are şi a început să se pregătească. Între timp femeile au ieşit pe pragul casei şi au început să mai sfătuiască.
- Ileană, şi cui îi vei lăsa copilul dacă pleci? Părinţilor?
- Nici într-un caz, poate pe la vecini, nu vreau să-mi strice copilul – ei mai trag niţel din când în când. Te trezeşti într-o zi că pune şi el mâna pe păhar? Doamne fereşte de aşa pacoste. La vară termină clasa a 9-a, am sacrificat şi am muncit cât am putut pentru el, vezi că se face tot mai mare şi mai mare, cheltuielile cresc şi nu ştiu dacă voi mai ţine piept tuturor cheltuielilor. Azi-mâine te trezeşti că termină şcoala şi trebuie să-l trimit la universitate, de unde bani? Cine să mă ajute? Când mă gândesc îmi pun mâinile în cap.
- Aşa e Ileană, trebuie să faci ceva, că de la taică-său nu mai ai ajutor.
- Voi trage ce voi trage, dar voi fi împlinită că mi-am pus copilul pe picioare.
- Şi tocmai în Spania te duci…
- Da, am fost şi la Moscova vara trecută, dar nu faci cine ştie ce bani mari.
- Ştii limba?
- Învăţ acum, am scris de la fete într-un caiet cuvinte şi fraze pentru început. Acolo deja vom vedea.
- Dar bani de unde?
- Am luat la procente, mi se pare că o să am de întors o viaţă întreagă procentele astea. Dar dacă deja am intrat în horă, va trebui să joc până la urmă.
- Bine Ileană, să-ţi fie într-un ceas bun.
- Numai bine mătuşă, mai trec pe la matale înainte de a mă duce.
Băiatul a auzit discuţia şi, când maică-sa a intrat în casă, o întrebă:
- Mamă, tu pleci undeva?
- Da dragul mamei, dar ţine limba după dinţi, nimeni nu trebuie să ştie, de altfel nu o să-mi meargă. Tu deja eşti mare, iar noi o să mai vorbim, pentru că aş vrea să-ţi mai zic ceva.
Era o noapte de februarie plină de ger şi viscol. Dacă intrai în mahalaua lor, puteai vedea doar o candelă la fereastra lui Ionuţ. În casă forfotă mare, mama îşi închidea valizele.
- Ionuţ, culcă-te, mama o să te trezească când am să plec.
- Nu mă minţi?
- Prostuţu-le, cum eu să te mint, o să-mi ajuţi să duc bagajele, vezi că am multe.
- Sigur – sigur?
- Hai dormi, cum pot eu să te mint…
Se întinse pe canapea îmbrăcat şi închise ochii, se gândea la cuvintele mamei lui : “Tu deja eşti mare, „noi o să mai vorbim, pentru că aş vrea să-ţi mai zic ceva””. Oare ce vroia să-i spună mama? Oare ce a avut ea în vedere că el deja e mare?
- Ionuţ! Ionuţ! Hai trezeşte-te, mama pleacă.
Tresări, şi se uită lung la ea.
- Ai uitat? Hai să mă ajuţi cu bagajele.
Încălţă cizmele, îmbrăcă hanoracul şi îşi puse căciula. Se uită lung la mama lui. Era frumoasă, o frumuseţe rară, stătea în faţa oglinzii şi îşi vopsea buzele. Avea un păr negru cârlionţat, şi-l făcuse recent. I se păru ciudat pentru că o ştia de mic copil că are părul drept. Era în impermeabilul pe care îl aduse din Moscova. Nu a mai văzut-o niciodată atât de elegantă.
- Hai Ionuţ, ieşim.
Luă o sacoşă pe care mama i-o da-se, şi trase o privire la ceasul de pa masă, era 4 dimineaţa. Afara era un ger cumplit, mersese mai puţin de 50 metri şi nasul îi era deja roşu. Pe drum maică-sa îi dădea sfaturi.
- Mâine dimineaţă te scoli, faci curat şi te duci la tanti Irina, şi la ea vei sta un timp. Să fii cuminte, să o asculţi şi să mai treci şi pe la bunei. Eu când voi putea o să vă sun. Şi să nu plângi, să nu plângi dragul meu acum când plec, o să-mi fie greu dacă o să te văd că plângi.
- Bine mami, dar când vii?
- Nu ştiu.
Drumul rămas l-au trecut în tăcere. Au ajuns la destinaţie. La staţie era o căruţă încărcată cu genţi. Lângă ea stăteau mai multe femei care vorbeau încet. S-au salutat şi cum au pus genţile, au zis că se pornesc spre gara de trenuri.
- Ionuţ, mama pleacă, dar ea în curând se va întoarce.
L-a strâns tare la piept, i-a sărutat fruntea, obrajii, nasul şi buzele. S-a uitat lung la el, l-a mai pupat de vre-o două ori şi iar l-a strâns. Călătorii şi-ai începutul drumul, aşa că ea îl lăsă în mijlocul drumului cu fraza care şi acum şi-o aduce aminte: “ Nu plânge dragul mamei, totul o să fie bine, nu plânge”.
Stătea în mijlocul drumului şi se uita cum dispare în viscolul de iarnă mama lui. Aşa a stat până a dispărut cu totul, doar glasurile vioi ale femeilor şi căruţaşului se auzeau undeva, departe.
S-a întors acasă şi s-a culcat.
- Ceva mama nu mi-a spus. Nu ştiu ce nu mi-a spus… Oare ce nu mi-a spus?
Aşa şi a adormit, cu gândurile încâlcite şi cu ceva greu pe suflet. A doua zi făcu tot ce-i spuse maică-sa, încă i se părea că deseară o va vedea acasă, aşa, ca de obicei.

**********************************************************************************************

A trecut iarna, pe urmă a venit primăvara cu toate grijile ei, vara cu arşiţele nebune şi toamna cu roadele bogate. Ionuţ se transferase la liceu. Depunea tot efortul ca să fie printre primii, deşi deja profesorii vorbeau între ei că reuşita lui lasă de dorit: “Uite, a plecat maică-sa şi s-a pus pe urechi, mă tem să nu să se lase cu totul”.
Avea o dorinţă nebună să o vadă sau să-i audă vocea dar… tăcere. Nici un mesaj de la ea deja de aproape 2 ani. O revedea doar în visul său în care răspundea la întrebarea lui :
„- Mamă, când te reîntorci?
- Degrabă dragul mamei, degrabă.”
Era sfârşitul verii, şi hotărî să se ducă la bunei să vadă dacă s-au copt cireşii. Stătea cu buneii pe prispa casei când poştaşul îl strigă pe bunel.
- Moş Nicolae, ai o scrisoare! E din Italia!
- Bunica! Bunelule! Am primit o scrisoare! E de la mama! – a început să strige Ionuţ şi o zbughi spre poartă către poştaş.
- Doamne, în sfârşit măcar o ştire de la ea! Mare îţi este mila, Dumnezeule, nu ai uitat de noi, rosti bunica şi îşi făcu cruce.
- Ce se aude Marie? Ce scrisoare?
- E de la fata noastră!
S-au pus toţi trei grămăjoara şi bunica a luat plicul în mâni, tremura toata.
- Hai Marie, deschide.
Încet l-a deschis, în el se aflau trei foi mari scrise mărunt rând după rând. Bunica şi-a pus ochelarii şi a început sa citească:
“Buna dimineaţa sau Buna seara, cum v-a găsit mica mea scrisoare…”
Fiecare rând era recitit de 2-3 ori, în scrisoare erau amânunte despre călătoria fetei lor începând din seara cea cu viscol din februarie 1998. Acolo regăseai toate obstacolele, chinurile, răutatea unor oameni şi mărinimia altora. Îi întreba cum la ei acasă, ce face băiatul şi cum a finisat clasa 9. Cum cu sănătatea şi dacă au semănat pământul. Bunelul stătea pe prispa casei. Asculta şi plângea.
- Of draga tatei, unde te-ai dus?
Între timp bunica citea mai departe:

“Ah Doamne, Doamne ce-ai crezut
De m-ai făcut un om pe lume,
C-atâta scârbă am văzut
că toată zău, nici nu-o pot spune

În viaţa mea am întâlnit
Şi dor cumplit, şi multă jale
Şi-acum mai am de suferit
Fiind de casă-n depărtare.

Mai bine mă făceai un pom,
Un pom frumos în Codrul verde,
Decât eram astăzi un om
Care de dor acum se pierde.

Mai bine mă făceai o stea,
Ce luminează sus în noapte
Decât eram o mamă-aşa
De copilaşul meu departe

Mai bine mă făceai un spic
Şi eu rodeam mai multe boabe,
Şi nu mă gândeam la nimic –
Aşa doar spicului se cade.

De mă făceai un nor pe cer
Aduceam ploaie răcoroasă
Şi nu eram un stranier
Fără de drepturi, fără casă

O păsărică de eram,
Tot mă-întorceam la cuib spre seară,
Cu puişorul meu dormeam,
Şi dimineaţa zburam iarăşi…

Un fir de iarbă să fi fost,
Tot înverzeam la mine-acasă,
Şi nu veneam să-mi caut rost,
În ţara asta, prea frumoasă.

Doamne, iertare eu doresc,
De toate ce ţi-am spus anume.
Mă iartă şi îţi mulţumesc
Că m-ai făcut un om pe lume.”

Mai jos fata le scria că nu se poate întoarce, nu are documente şi va sta ilegal, mai trebuie să stea şi pentru că băiatul îi creşte şi trebuie să îi asigure un viitor. Transmitea salutari la toate rudele şi îi pupa dulce pe ei trei.

**********************************************************************************************

4 ani de la noaptea când ultima dată văzu silueta mamei Ionuţ stătea în odaie şi citea un ziar, auzi cum sună telefonul însă nu dori să se apropie. Auzi în coridor nişte paşi grăbiţi care se îndreptau către telefon.
- Alo! Alo, cine este? Alo, Ileană tu eşti? Doamne ce bucurie, Ionuţ mama sună! Ileană cum la tine? Ionuţ vin-o repede!
Auzind monologul doamnei, Ionuţ tresări: Mama?