dragoste cu o ceaşcă de cafea

“Zâmbeşte, doar ştii cât de frumos îţi stă cu zâmbetul pe buzele-îmbibate cu dulceaţă
Iubeşte, doar ştii cât de frumoasă-i dragostea scăldată în mirosul viu de viaţă”

Elena

Era disperată, trăia cu ziua de azi şi nici prin cap să-i treacă ce poate să se întâmple mâine. Era singură, sau cum îi plăcea să spună : pur şi simplu independentă. Îşi lua cafeaua, aprindea o ţigară, lua loc în fotoliul de la balcon şi privea în geam. Acolo după sticlă trăiau oameni. Oameni pe care ea nu îi ştia şi nici nu ardea de nerăbdare să-i cunoască. Erau mici, îi asocia cu furnicile pe care le văzuse în copilărie la tabăra de vară. Tabăra se afla la o margine de pădure. Într-o zi se ascunse în pădure, atunci se speriase de un muşuroi de furnici care îl găsi,  chiar trasese un ţipăt la prima furnica văzută şi repede o luă la fugă ‚ spre tabără. Curiozitatea o opri după ce alergă vreo două sute de paşi, se hotărî să se oprească, să se întoarcă şi să afle mai multe despre furnica aia şi despre muşuroi. Îşi luă inima în dinţi şi cu pas neîncrezut, încetul cu încetul se apropia de furnicar. I se părea că a trecut o veşnicie de când era în drumul ei spre descoperirea cea mare.
În acea vara făcuse cunoştinţa cu toată fauna şi flora pădurii. Ieşea dimineaţa din tabără, se întorcea doar spre înserat. Atunci s-a şi îndrăgostit de pădure, de aerul cel curat, mirosul de flori, cântecele pasărilor şi de misterul care o înconjura. Îşi împletise o coroniţă din flori, o ascundea într-o poiană pe care o numea castel.  Era prinţesă, dar, doar până ce s-a finisat vacanţa. De atunci părinţii nu au mai lăsat-o în tabără şi nu înţelegea de ce. Doar a auzit unele cuvinte şi rupturi de fraze la adresa ei: “ceva nu e in regula”, “dereglare”, “internare”, “ciudat”, “psihiatru”, “familie”, “nu”.
Era mică şi nu le înţelegea sensul - dar era încrezută că se va întoarce înapoi în regatul ei. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.

Întredeschise geamul de la balcon, disperarea venise din senin, dori să se arunce de la etaj. Acest gând o urmărea mereu, ea renunţă la el de îndată ce se gândise. Mai avea de făcut multe, mai avea de cunoscut multe, mai avea de descoperit multe şi vroia să înceapă cu ea. Nu se cunoştea, deseori se uita în oglindă şi nu se vedea, acolo în faţa ei era o persoană străină.
Aruncă pe ea un pulover, încălţă ghetele şi ieşi la plimbare.
Era în vacanţă. Trei zile le-a petrecut între 4 păreţi, avea nevoie de aer şi era conştientă că mai are treisprezece zile de concediu, timp în care trebuia să adune noi puteri, să-şi revadă prietenii, să plătească facturile, să cunoască noi oameni, să facă cumpărături, să se distreze şi să întoarcă raftul de cărţi împrumutat de la biblioteca orăşenească.

“Ea”

Plouă. Pe străzi se plimbă umbrele, care mai de care: colorate, asemănătoare, originale, simple, mari, mici, vechi, noi. Fiecare umbrelă se grăbeşte undeva, fiecare umbrelă  se gândeşte la ceva. Unele merg perechi, altele singure. O umbrelă neagră merge în întâmpinarea unei umbrele roşii. Cea neagră are la spate un buchet de lalele, le ascunde, posibil că vrea să-i facă o surpriză. În sfârşit sunt faţă în faţă, tot mai aproape şi mai aproape.  Umbrela roşie se strânge şi sub o umbrelă neagră păşesc 2 oameni, două suflete pereche, doi îndrăgostiţi.
Îi place să se plimbe în ploile de primăvară, atunci când stropii de ploaie mângâie mugurii copacilor. Umbrela ei prevesteşte sosirea verii, e ca o câmpie de flori de vară, plină de soare. O primise în Paris, era într-o deplasare şi se bucura de puţinul timp liber pe care-l avea la dispoziţie în acest minunat oraş de care era îndrăgostită. Era pe bulevardul Montparnasse când a început să plouă. Oamenii din se ascundeau de ploaie. Toţi fugeau, doar ea îşi scoase sandalele şi desculţ păşi mai departe. Ridică capul, închise ochii şi lăsă stropii de ploaie să-i mângâie faţa, părul, umerii. Era fericită, cânta, se învârtea, alerga, păşea – totul sub privire uimite ale oamenilor care s-au ascuns în  magazine, sub umbrele, în maşini. O băbuţă care vindea la o mică tarabă diferite mărunţişuri, a luat din coşul cu umbrele o umbrelă, s-a apropiat de tânără şi cu un zâmbet pe faţă îi zise:
- S’il vous plaît, Mademoiselle, je vois dans vos yeux, la jeunesse, le bonheur, l’amour et le désir de prendre du plaisir à chaque seconde qui vous vivent sur la terre. S’il vous plaît d’accepter ce petit cadeau.
Tânăra îi mulţumi, deschise umbrela şi păşi în ritm de dans mai departe. Băbuţa privi cu lacrimi în ochi la raza de soare care se depărta şi oftă adânc:
- Of, eram tânără şi frumoasă şi eu, mi-am lăsat tinereţea şi speranţele acolo, acasă, când eram tânără, aşa ca ea.

O observai pe stradă de la o poştă, nimeni nu avea aşa umbrelă ca a ei, nimeni nu avea zâmbetul ei. Printre toate mutrele sure ea radia şi niciodată nu înţelegea de ce oamenii sunt atât de trişti, încruntaţi, nemulţumiţi. Avea şi ea neplăceri dar le încuia în casă. Acolo în casă era încuiat trecutul – bătăile din copilărie, părinţii care nu se despărţeau de păhar, relaţiile amoroase fără de succes, despărţirile, nevoile, renta de trei luni pentru apartament.  În stradă lua cu ea doar norocul, visele, realizările şi buna dispoziţie.

Mary

Mmmmm, ce e de bine dimineaţa să te scoli, să te întinzi şi să te alinţi puţin.
- Încă un minut mami.
- Deja a patra oară te trezesc, vezi că întârzii la serviciu.
Cu o voce somnoroasă şi plină de dulceaţă răspunde:
- Bine.
E începutul lui Martie, deja sub zăpadă trebuie să se ivească primii ghiocei.
- Vai e ora 9! sare iute din pat şi aleargă prin casă.
- Unde mi-s blugii? rochia? trusa pentru machiaj? ah….
Aseară a ajuns acasă pe la 5, de fapt era dimineaţa deja. Multă vorbă, vin, ţigări şi multe bancuri. L-a observat la masa vecină, i-a  zâmbit şi fără să vrea s-a îndrăgostit. Nu era pentru prima dată, se îndrăgosteşte în primul zâmbet pe care îl vede. Ochi căprui, înalt, bine făcut şi neapărat să fie cu peruca puţin mai mare decât standardele puse in oraş. Iubeşte cu ochii de fiecare dată când vede un zâmbet şi de fiecare dată îşi imaginează cum ar fi.
- Deja 9:20 ? unde e telefonul ?!?
Îl căuta prin canapea, aseară nu a reuşit să găsească dormitorul, a hotărât să nu-l imită pe iubitul ei actor Poirot şi sa mulţumit cu sufrageria, deja era un succes.
Îl căuta sub canapea, sub scaunul pe care iubea bunica ei să stea când venea pe ospeţi, dar, fără succes, doar după ce a răscolit jumătate de sufragerie şi-a adus aminte că posibil e în geantă.
- In sfârşit ! răsuflă uşurat, mulţumită că a găsit măcar ceva din toate la ce se gândea. Repede scrie un mesaj : ” sunt în ambuteiaj, sper să ajung în cel mult juma de oră ”
Uşurată că şi-a rezervat ceva timp mai dă un sunet şi chemă un taxi. Se apropie de oglindă, se uită lung, facu nişte grimase pentru dispoziţie şi se gândi : ” Azi nu mă mai fardez, oricum… în halul ăsta nici nu-mi arde de aşa ocupaţie” , şi pentru ca sa fie mai încrezută în sine - ” o să iau taxiul şi nu o să mă vadă nimeni, la serviciu e ca la serviciu, toată ziua în faţa calculatorului, o să fac o comandă pentru prânz, îl iau în birou.
I-a întrerupt gândurile un sunet ciudat - aaa, da! e telefonul! am primit un mesaj, cine poate să-mi scrie cu noaptea in cap? interesant…?!
Mesajul avea un conţinut destul de consistent  “- Bine”.
Fata zâmbi si îşi aduse aminte de taxi, posibil că taximetristul deja o aştepta la poartă. Se uită prin geam în ogradă, cum a presupus deja era pe loc, repede îşi puse geaca, încuie uşa şi în 2 paşi si 3 mişcări era lângă maşină.
- Buna dimineaţa, vă rog pe bulevardul Cosmonauţilor, întârzii deja.
- Bună - bodogăni domnul printre dinţi, totul depinde de trafic.
S-a pornit motorul.
Deseori îşi imagina cum ar trăi aparte de părinţi sau… poate în altă ţară, ore în şir sta şi se gândea cum ar fi. Într-o zi se întâlnise la un suc cu o prietenă, aceasta îi spuse o fraza care şi acum îi sta în cap: ” Întâlnesc mulţi oameni, unii se fac prieteni alţii, cunoscuţi. Toţi vin … şi se duc. Care se căsătoreşte, care imigrează peste hotare, care dispare sau îşi găseşte alt prieten. Toţi fac ceva… se mişcă - doar eu stau pe loc, mă simt ca o un arc de triumf prin care toţi trec şi nimeni nu se opreşte să admire şi nimănui nu-i trece prin cap să încerce să se urce sus, să descopere” Undeva se regăsea şi ea printre aceste rânduri, dar nu vroia sa se gândească,hotărî să revină la acest subiect altă dată.

Într-o seară

- O cafea cu lapte.
- O bere.
- Un păhar cu vin, va rog.
In aceă seara erau trei. Trei prietene care nu se despărţeau niciodată:  Mary, Nicole şi Elena

Chelnerul a adus tacâmurile pe masă, peste un minut s-a apropiat cu o cafea cu lapte, o bere şi un  pahar de vin alb.
- Doriţi să luaţi cina ?
Nicole (in paşaport scrisă ca Anastasia) deja cinase acasă aşa că refuză frumos. Elena alese o salată delicioasă şi Mary se hotărî să ronţăie nişte alune, era pe dieta strictă aşa că mai ceruse şi o îngheţată.
- Nu mai ştiu ce să fac, azi l-am văzut şi mi s-au înmuiat picioarele. Am încercat să vorbesc cu el dar mi sa părut tare înfoiat în pene…  Deşi mi-a adus un ceai în pauză, aşa de frumos.. aveam emoţii… făcu o mică pauză, ascunse ochii de privirile prietenelor şi cu greu zise :
- Şi am fugit.
Ea era Nicole, cea care mereu se îndrăgostea, avea o dragoste nebună pentru tot şi pentru toţi. Dorea să le dea la toţi cate un pic din universul ei, asta şi o făcea mereu, dăruia şi se sacrifica totodată. Ea era cea care mereu zâmbea, mereu gândea pozitiv chiar câteodată prea pozitiv.Dăruind la toţi dragoste niciodată nu se putea bucura de ea pe deplin. Poate din cauza că aleşii  primeau doar o parte din afecţiune şi ei aşteptau mai mult, sau poate că nici unul din ei nu era destinul care era prescris de Cineva.
Fetele erau ochi şi urechi la monologul ei.
Mary nu mai avea răbdare să asculte povestea până la sfârşit, o ştia din copilărie pe Nicole din copilărie, ea era tipul de om care aducea mereu un lux de amănunte, chiar prea multe, de aceea ea a întrerupt-o:
- Cum de ai putut Nico?  Trebuia să flirtezi atent, ştii prin ce suntem noi femeile? de ce ne numim noi aşa ?
- Pai, suntem femei pentru că sântem, avem toate accesoriile ca să ne numim aşa.
- Greşeşti dragă, noi femeile suntem vânători, sigur că şi bărbaţii sunt de legea lor vânători însă noi femeile suntem vânători iscusiţi. În timp ce ne prefacem în pradă noi vânăm.
- Nu înţeleg care este faza.
- Bărbaţii ne percep permanent ca o bucată de carne – ceea ce este prada, noi însă ne prefacem în pradă numai ca să-i ademenim, să-i analizăm mai aproape, să le descoperim toate cusururile. Astfel noi câştigăm, rămâne doar să ştii cum să manipulezi cu acest dar de a fi femeie.
- Şi ce trebuia să fac?
- Trebuia să vânezi. Dacă îţi place nu îi arăta, pune-l la încercare, lasă el să fie acel care trebuie să se gândească şi să te descopere, tu doar aruncă din când în când câte o bucăţică de carne.

Mary este cea deşteaptă, permanent poate da sfaturi pe care însă ea niciodată nu le urma. Chiar dacă avuse câteva relaţii cu nişte indivizi, niciodată nu găsea perechea ideală. După ce îl prindea nu-i mai era atât de interesant, câştiga trofeul şi se pornea în căutarea unor noi aventuri. De aceea poate că de când atinse majoratul mai mult timp era singură decât într-o relaţie.

După ce fetele îşi servise vinul, cafeaua, berea şi alunele ceru nota de plată. Elena luă nota de plată şi o puse pe braţe, fetele puţin uimite nu puse nici o întrebare, doar se uită ciudat şi fiecare îşi puse câte o întrebare în minte.
- Pot sa iau nota?
- Da, va rog, spuse Elena şi se uită lung la el, mimând o grimasă nevinovată.
- Va rog, mi-o daţi ?
- Pai luaţi-o.
- Scuze dar nu pot.
Avea o rochie de seară, una din preferatele ei în care se simţea de minune. Descoperise că în funcţie de îmbrăcămintea pe care o purta avea o dispoziţie aparte şi un comportament de fiecare dată diferit. Acum se simţea exact ca un personaj dintr-un film recent privit, în care actriţa era o femeie cu cerinţe foarte înalte de tot ce o înconjura: de la copii cerea să fie disciplinaţi şi foarte culţi, de la soţ cerea mereu perfecţiune şi bani. Era nebună după curăţenie şi iubea la nebunie să gătească, căuta mereu noi reţete şi metode de pregătire a bucatelor. Ea era bucătarul cartierului şi nu accepta concurenţa, dacă apărea la orizont cineva care vroia să o detroneze atunci începea bătălia cea mare.
Ea se uită lung în ochii lui:
- Pai, luaţi-o.
- Domnişoară vă rog.
Ea zâmbise numai aşa cum o putea face personajul ei iubit când mirosea a  victorie.
- Dacă nu o luaţi, va însemna că ne serviţi din partea casei ?!
Fetele amuţiră, era prima dată când vedeau un aşa comportament al prietenii lor. Una chiar se intinse după notă dar Elena îi dădu peste mână. Uimită luă mâna înapoi. Chelnerul văzând că nu poate să o convingă se aplecă şi-o luă, puţin ruşinat totuşi zâmbi printre dinţi, doar el ştia ce îi trecea prin minte.
Se simţi plină de glorie, învinse un individ care făcea parte din turma în care se dezamăgise. Simţi gustul victoriei pe care imediat îl amestecă cu un gât de vin alb. Avea senzaţia că este stăpâna lor, al turmei care îşi luase nasul la purtare.
Prin minte îi trecu scena cu iubitul ei cum încerca să-i zică că-l iubeşte şi care la fiecare încercare a ei îi astupa gura cu un sărut după care neapărat urma fraza: “- Nu spune nici un cuvânt, să nu ne grăbim”. Nu înţelegea atunci care era sensul aceste fraze, atunci era orbită de dragoste, însă doar acum înţelegea că era doar o farsă, un joc în care ea pierduse.

În spatele Elenei se auzi un glas:
- Deja plecaţi domnişoară?
Elena tresări, ridică capul şi se îndrăgostise de la prima vedere. Voia să răspundă însă Mary i-o luă înainte:
- Dacă ne invitaţi la un coctail mai rămânem.
- Îmi cer scuze, dar m-am adresat nu dumneavoastră.
Mary roşi, şi luă apă în gură, ce neruşinat ? cum a putut? acuş îi arăt eu pe unde …
- Vă adresaţi mie ? răspunse în sfârşit Elena.
- Da domnişoară D-tră.
- Eu…
- Vă întreb pentru că am nevoie de un scaun.
Aici toate luă apă în gură, toate fanteziile şi toate poveştile citite vreodată se duse pe râpă. Doar Nico zâmbi sub mustaţă “ – Ce sunt de naive”
Nico răspunse:
- Da Domnule, vă rog.
- Mulţumesc fetelor, sunteţi foarte drăguţe.

Au ieşit în stradă şi au bufnit în râs.
- Cum am putut să cred că m-a observat şi vrea ceva să-mi  vorbească?
- Erai atât de disperată şi eu, ah ce naivă voiam încă coctail.
- Fetelor, fetelor, multă minte vă mai trebuie bine că i-am spus să ia scaunul acela blestemat, sper să nu cadă de pe el.

Fericite, s-au despărţit fixând o întâlnire în week-end.

Scrisoarea

De dimineaţă Nicole nu-şi găsea locul. Era 8 martie şi încă nu primise nici un mesaj. După fiecare minut verifica telefonul şi poşta electronică. Nimic. De la început sa gândit că încă e dimineaţă. Intră în sufragerie, în bucătărie, dormitor, pe urmă iarăşi în bucătărie, la balcon, bucătărie. Cutreiera casa în lung şi în lat. Deodată se auzi un sunet, era soneria de la uşă. Uimită deschise uşa. În faţa ei era un băieţaş de vreo zece anişori.
- Dumneavoastră sunteţi domnişoara Anastasia?
- Da, eu sunt.
- Aveţi o scrisoare
- O scrisoare?
- Poftim.
Băiatul o luă la fugă. Rămase cu atâtea întrebări: de unde îi ştia numele din paşaport? de unde ştia unde locuieşte? Ce e cu scrisoarea aceasta? de la cine este ea? ce e în ea? cum? ce? de ce? să o deschidă? Dar dacă înăuntru este vre-un praf otrăvitor? La ştiri auzise că oamenii primeau scrisori, când le deschideau acolo era un praf de la care ei se otrăveau. Examină plicul. Nimic nu era scris pe el, nici destinatarul, nici adresa celui care a trimis-o. Se apropie de geam şi examină la soare scrisoarea, în ea observă o foaie pe care era scris un text, acesta era cules la calculator. I-au apărut şi mai multe suspiciuni. Lăsă plicul pe pervaz, repede îşi spălă mâinile cu săpun, căută din trusa medicală nişte mănuşi şi o mască antiseptică. Îşi puse masca, îmbrăcă mănuşile şi deschise plicul, verifică să nu fie praful de care auzise, desfăcu scrisoare şi citi:

“Duioasă, plăpândă, frumoasă, naivă
Plăcută, şireată, isteaţă, glumeaţă
Ciudată, slăvită, cântată – alintată
Ascunsă, ferită, deşteaptă, iubită eşti TU!
Fiinţa în faţa căreia ne aplecăm capul şi îţi mulţumim că exişti, că eşti aproape de noi, că ştii să fii Tu, o enigmă pe care o dezvăluim zi de zi, toată viaţa.
Eşti întruchiparea vieţii, eşti purtătoare de viaţă, eşti începutul vieţii.
Doar tu meriţi zi de zi, oră de oră, minut în  minut, în fiecare clipă să auzi cele mai calde cuvinte, să ai parte de cele mai frumoase fapte, de tot ce e mai bun pe pământ.
Fii mereu în primul rând FEMEIE, în primul rând IUBITĂ, în primul rând FERICITĂ, în primul rând fii TU!”

Rămase fără cuvinte. Cine putea să-i scrie aşa cuvinte, oare  să fie Jean, sau poate Raul, nu cred să fi fost Andrei, nu e în stilul lui. Formă numărul Elenei:
- Salut dragă.
- Salut.
- Cu sărbătoarea.
- Mersi mult, şi ţie felicitări.
- Nici nu o să mă crezi, am primit o scrisoare, în zilele noastre foarte straniu, mi-a adus-o u băieţaş.
- Scrisoare?
- Da, da.
- Cred că vre-o declaraţie de dragoste.
- E o simplă felicitare, ascultă, este foarte frumoasă.
Elena ascultă foarte atent, Nicole o citi cu inspiraţie, frumos, aşa cum a învăţat-o profesorul ei de limbă română în liceu. Între timp pe fir se incluse şi Mary. Aşa au stat timp de vreo oră discutând aprins cine ar fi acel necunoscut care i-a transmis versurile. Mary îi propuse să iasă repede în stradă, poate o aşteaptă acolo, sau poate vede puştiul. Cum deschise uşa de la casă, în prag găsi un buchet de trandafiri, pe el un bilet pe care scria fraza „sunt 17 cuvinte”.
- 17 cuvinte? întrebă nedumerită Elena.
- Mdaaa, răsuflă adânc în receptor Mary.
- Şaptesprezece, confirmă Nicole

El

Nu  a crezut niciodată că ea există, deşi căuta mereu toate argumentele ca să o elimine, să o nege sau să o ascundă. Pentru „el” cuvântul dragoste era un absurd, o invenţie, un moft cărui oamenii i-au dat un nume care răsună frumos. Deşi, foarte cult şi drăguţ de fiecare dată când discuţiile ajungeau la dragoste, se începea un adevărat război adevărat al spiritelor. Tabăra “inimioarelor” şi tabăra “nesimţiţilor”, aşa le alinta cea mai bună prietenă a lui.

Chiar dacă era conştient de faptul că tabăra din care făcea parte nu îl punea în lumina cea mai bună şi deseori îl defavoriza – nu se lăsa bătut. Toate acestea l-au adus la 4 aventuri de scurtă durată.

Prima a pus punctul în relaţie cu fraza: „- Eşti un nesimţit!”, a doua aventură s-a finisat cu replica “Tu nu ai inimă de om, eşti un monstru”, a treia a plecat fără să spună un cuvânt şi a patra aventură s-a finisat cu o palmă peste faţă şi cu fraza: „Poate te vei trezi odată, dar atunci vei fi bătrân, fără prieteni, fără un suflet pereche. Vei fi un pustnic care şi-a trăit viaţa fără să ştii cât e de frumoasă, fără să ştii ce e încrederea, fără să ştii ce sunt emoţiile adevărate, fără să cunoşti dragostea”.

Atunci pentru o clipă s-a văzut bătrân, îmbrăcat în zdrenţe, desculţ, cu barbă până la brâu, sprijinit de o cârjă. De jur-împrejur pustiu şi doar uscături gonite de vânt. Pământul însetat, crăpat şi multe ţipete, care se auzeau din ce în ce mai tare, ţipete care îl chemau undeva…

- Nu ! Nu ! Nu!

Cu maioul ud, transpirat şi cu faţa îngrozită se trezi, mai să nu sară din pat. Acesta era visul care îl trezea în fiecare dimineaţă, deja de trei luni încoace de la despărţire. Nu mai încăpeau în el pastilele, nu mai mânca, nu ieşea din casă. Deja toţi prietenii încercau în tot felul să-l readucă la viaţă. Chiar au încercat să o găsească pe ultima lui pasiune, dar ea le-a răspuns: “Lăsaţi-l în pace, deja era şi timpul să se trezească, să gândească… Sper să se regăsească”. La întrebările “Ce i-ai zis? Ce  s-a întâmplat? De ce? … ”. ea doar a ţinut o mică pauză, după care a pus receptorul.

„Ce este dragostea? De unde a apărut? De ce este atât de important? Cum să ştiu? Cum să o caut? Cum să simt?” – erau unele din zecile de întrebări pe care şi le punea în fiecare zi, în fiecare noapte. Aceste gânduri alergau prin mintea lui, se fugăreau una după alta, se certau, se împăcau, după care iar o luau la fugă. Credea că dacă mai durează o zi – o să înnebunească. Psihiatrie, halat cu mâneci lungi, legat de pat – asta era viitorul pe care şi-l imagina. Nu mai avea puteri să se ridice din pat, picioarele deja nu-l mai ţineau, se târa în mâini pe podea.

Totul a durat până într-o zi. În acea dimineaţă l-a trezit un fluture, care se plimba în visul lui  prin zeci de poiene şi câmpii. Fluturele a aterizat pe buzele unei fete care zâmbea. A deschis ochii şi a zâmbit şi el, voia să o cunoască.

I-a venit o dorinţă nebună de a vorbi cu cineva, ridică receptorul şi formă numărul celei mai bune prietene din copilărie.

În jumătate de oră deja erau în cafenea, “el” vorbea fără să se oprească. Povestea despre visele sale, despre zilele petrecute între patru pereţi, despre gândurile sale. Ea îl asculta atent, uneori zâmbea, uneori se înspăimânta.

Totuşi hotărî să-i spună ceva:

- Tu ai nevoie de o îmbrăţişare.

- Adică.

- Totul se începe din copilărie, atunci când mama te strânge în braţe şi tu, un puşti de 40 cm întinzi mâinile şi încerci să o cuprinzi bombănind ceva pe limba 
copilăriei. Deja când înveţi regulile de circulaţie şi începi să mergi, să te socializezi cu copii din ogradă şi de la grădiniţă îmbrăţişările sunt o compătimire atunci când vii plângând acasă sau o bucurie atunci când îţi revezi buneii de la ţară.
Ajunşi în perioada pubertăţii ne sfiim de oricare tip de îmbrăţişări. Pe mama sau pe tata în public nu-i mai îmbrăţişezi pentru că eşti deja mare. Bunelului îi întinzi mâna şi pe bunica o săruţi pe obraz. Ceva mai târziu, la liceu sau pe băncile universităţii cauţi un nou tip de îmbrăţişare. Îmbrăţişarea aceasta este de alt tip, ea poartă mai mult un caracter senzual şi chiar sexual pentru că te atrage la mai multe. Totul se începe de la “ţinutul de mâini”, strânsul de braţ, sărut şi ajungi la îmbrăţişări.
- Chiar crezi că îmbrăţişarea mă poate ajuta?

- Da, şi încă cum! Când eşti mic - simţi căldura celor dragi, când ai un necaz - simţi suportul cel apropiaţi, când iubeşti – îţi dai seamă că eşti doar o parte dintr-un tot întreg, de aia ai nevoie de îmbrăţişare pentru ca să deveniţi un tot întreg.
- Şi când eşti singur? când nu mai ai cu cine vorbi, nu ai pe cine vedea sau, dacă nu ai pe cine iubi?
- Atunci ai nevoie de o îmbrăţişare.
 - De unde sa o iau?
- Cauţi.
- Şi dacă nu găseşti?
- Găseşti.
- Cum?
- Cauţi.
S-a uitat lung la ea, au stat şi s-au privit timp îndelungat fără să spună un cuvânt. Se uitau în ochi şi parcă vorbeau fără cuvinte, apoi şi-a lăsat ochii în jos şi s-a ridicat să plece.
- Unde pleci?
- Să caut.

Şi-a făcut bagajul, a luat un bilet pentru cel mai apropiat avion, a rezervat un hotel şi a plecat. Fără să spună nimănui un cuvânt.

Prietenii lui au dat alarma după ce au văzut că telefonul mobil era deconectat. Au trecut de câteva ori pe la apartament, dar de fiecare dată o dădeau în bară. Întrebau vecinii, dar de fiecare dată acelaşi răspuns. Unei prietene i-a venit ideea să caute telefonul fix şi să-i lase un mesaj, poate va auzi că ei îşi fac griji şi va răspunde. Dar cine-i cunoştea numărul? După multe căutări în sfârşit l-au găsit şi au format numărul. Mare le-a fost mirarea când au auzit în celălalt capăt al firului înregistrarea: ”Hei, hei, hei! Eu am hotărât să descopăr dragostea! Da! Da! Şi unde crezi? În Paris, sigur! Hai, hai, nu plângeţi; ne auzim când revin, dacă voi mai reveni”.

Toţi au luat apă în gură, comentariile deja erau în plus.

Era vară şi se ducea în Grădinile Luxemburgului să facă o baie de soare. Era pe bulevardul Montparnasse când a început din senin să plouă. Fugi într-o cafenea, luă loc la fereastră şi ceruse o cafea. Savurând cafeaua închise ochii, era plăcut să simţi căldura şi gustul nemaipomenit al cafelei. Deschise ochii, se uită peste geam şi… cafeaua îi căzu din mâini.

Era acea pe care el o căuta, cea care îi zâmbise în vis. Desculţ, fredonând o melodie, într-o rochie de vară şi cu o umbrelă colorată pe care o flutura dintr-o parte în alta. Fără griji, poate chiar şi fără casă, plină de viaţă. Era ameţit, nu putea să se mişte, nu putea să o urmărească, să se ridice şi să fugă după ea, să o cuprindă şi să o cunoască.

Prin minte se auzi slab o întrebare: “- E frumoasă a naibii gagica, nu-i aşa?”, căreia nu-i atrase atenţia. Doar că această întrebare a mai revenit odată prin mintea lui şi el tresări.

-         Poftim?

-         Frumoasă fată Nicole.

-         D-ta o cunoşti?

-         E o clientă fidelă, de fiecare dată când ajunge aici neapărat intră să se salute şi să se înfrupte din prăjiturile noastre pe care le adoră. Mai doriţi ceva la cafea, avem prăjituri gustoase ca la mama acasă, încercaţi una?

-          Eu, eu, eu ….

-         Văd că sunteţi pierdut, Vă aduc eu ceva din partea casei, ceva ce o să vă calmeze.

Chelnerul zâmbi şi se duse după o prăjitură cu miere.

De o lună avea obiceiul să stea cu nasul în telefon, ceea ce de fapt nu o făcea până atunci, aştepta un răspuns de la proaspatul prieten de pe bulevardul Montparnasse.
Cerul era înnourat şi vântul se juca prin ogradă, două vârtejuri mici se jucau în nisipul din ogradă. Două frunze s-au ridicat şi au început să danseze. În mintea lui le-a asociat cu situaţia în care se afla şi a zâmbit. “- Sunt naiv, sunt foarte naiv, şi un copil gândeşte mai raţional, sunt mai naiv decât frunzele acestea care 
aleargă una după alta”.
Deodată frunzele s-au lipit şi au început să se rotească tot mai tare şi mai tare, tot mai sus şi mai sus. În mintea lui s-a gândit că asta poate fi doar în poveşti, două suflete care umblă ca nişte strigoi până îşi găsesc rostul vieţii.

Frunzele dansau pe aripile vântului, dansau sub un vals vienez de-a lui Strauss pe care îl fredona.

Timpul s-a oprit pentru el, în această lume exista doar el, două frunze şi… umbrela pe care ele aterizau.

De aici s-a şi început un detectiv adevărat, cu urmăriri, investigaţii, flori, scrisori anonime şi o invitaţie la cină.

Când l-a văzut prima oară, Nicole era cam sceptică, nu semăna cu idealul ei de pe posterele din odaie. Erau de o statură, el cu bucle, negru şi cu nişte ochi verzi,  mari şi foarte atrăgători după ea, bine făcut şi tare mai spera să fie şi bine educat. A venit singur la ea, cu flori, cam stângaci dar i-a recunoscut că el este cel care i-a transmis florile şi i-a scris felicitarea.

-         Tu?

-         Recunosc.

-         Păi, nici nu suntem cunoscuţi, nu te-am văzut niciodată, de unde mă ştii?

-         Îţi povestesc totul numai dacă accepţi să ieşi cu mine la o cină.

-         Acum?

-         Da, acum. Masa e rezervată deja.

-         Ce iute mai eşti, dar dacă refuz…

-         Oricare ţi-ar fi decizia să ştii că am să o respect.

-         Chiar?

-         Întocmai.

-         Mai ceva ca un soldat, hm, bine. Aşteaptă puţin, îmi pun ceva pe umeri şi ies.

În acea seară au stat mult, două păhare de vin şi foarte multe păhare de vorbă.

Erau veseli, râdeau, povesteau despre copilărie, prieteni, şotii de la şcoală, călătorii ciudate, peripeţii din viaţă şi despre istoria lui.

-         Ciudat, şi noi locuim aproape în aceeaşi ogradă. Unde te uitai tu până acum?

-         În pământ, nu eram interesat ce de se întâmplă în jur.

-         Şi ce facem mai departe?

-         Ne descoperim, zic eu.

De aici au început plimbările prin parc, ieşirile la cinema şi serile târzii pline de săruturi fierbinţi la fereastra camerei ei. Pentru prietenele ei în aceasta perioadă ea nu exista. Mereu era ocupată, ba una, ba alta. Fetele simţeau un gol în suflet, de parca  s-ar fi rupt o parte din lumea lor pe care o construise de ani, lumea în care erau doar ele trei. Nu se încumetau să se deschidă, nu ştiau ce să facă şi cum să umple golul. În sfârşit, se împăcase cu gândul că acesta este drumul vieţii, şi ea a coborât la staţia Dragostei. Uneori fetele mai făceau şi glume:  ” - Vezi, că dacă te cobori la staţia aceasta, când vei urca din nou în autobuz va trebui sa plăteşti pentru trei - copil, soţ şi pentru tine.”

În această perioadă ea era pur şi simplu fericită şi se aştepta să fie cerută în căsătorie. El, la rândul lui deja îi luase un inel şi vroia sa îl îmbrace pe degetul ei acolo, unde a văzut-o prima dată. Şi tot în acel loc vroia să treacă cu traiul -recent primise o ofertă bună de lucru într-o companie.
- Tu mergi cu mine?
- Ce am sa fac acolo?
- O să-ţi găseşti ocupaţie, în sfârşit vei avea timp să pictezi.

- Sa pictez?!…

-         Da, un tablou care îl vei picta o viaţă… tabloul familiei noastre. Te iubesc.

-         Vorbeşti serios? Ar trebui să văd ce vor spune părinţii mei.

-         Eu deja am procurat biletele, ai zece zile la dispoziţie.

-         Zece zile? Atât de puţin? Zece zile… Cum să reuşesc?

-         Vei reuşi, acum dormim, deja e ora trei, mai avem şapte ore până eliberăm camera din hotel. Şi nu uita că mai avem 8 ore de drum spre casă.

-         Zece zile.

Zece zile

Orele erau secunde şi zilele i se păreau minute. Avea nevoie de mai mult timp, trebuia să cântărească totul, aşa cum o făcea mereu. Acum acest lux i-a fost luat şi nu ştia de unde să înceapă. Era şi fericită, şi nervoasă, şi stresată. Mereu i se părea că a uitat ceva. Alerga dintr-o parte în alta. Demisia de la serviciu, acte, părinţi, cunoscuţi şi prietenele ei cele mai bune pe care nu le văzuse de luni de zile. În sfârşit găsi timp şi pentru ele.
- Eşti fericită? o întrebă Elena.
- Da, nici nu-mi vine să cred…
- Te invidiez dragă, îi replică Mary.
- Ştiu eu invidia ta, tu doar mă iubeşti? O cuprinse şi o sărută pe obraz.
- Te invidiez şi sunt tristă.
- De ce? Ar trebui să te bucuri pentru mine.
- Sunt tristă că te-am pierdut, dacă până acum credeam că e doar temporar, acum înţeleg că pentru totdeauna.
- Cum m-ai pierdut? Eu voi fi aproape, faci două ore cu avionul şi eşti la mine.
- Simt că ceva s-a rupt din mine, o parte foarte importantă din viaţa mea. Mereu am fost împreună şi acum…
- Draga mea, noi o să ne vedem şi în viitor, voi veţi veni pe ospeţi , o sa ne rânduim şi noi la voi şi voi la noi.
- Ştiu eu, am mai văzut de acestea. Oricum, sunt realistă, toţi trec prin perioada aceasta, sunt împreună, pe urmă îşi găsesc rostul vieţii şi mai departe fiecare cu grijile lui. Deja ce a fost, rămâne în trecut, ca o pânză finisată, o pui pe perete şi uiţi de ea. Îţi aminteşti doar atunci când vrei să ştergi praful de pe ea.
- Să nu te aud (îi puse mâna la gură) să nu mai vorbeşti asta, prietenia noastră este sfântă. Fetelor să ne luăm de mână.

În cafeneaua lor iubită erau doar ele trei, la fiecare masă ardea câte o lumânare. Puteai să te uiţi de pe fereastră şi să le vezi cum se ţin de mâni şi povestesc, râd, plâng şi iarăşi râd pe seama trecutului.
- Eu plec.
- Când? au întrebat într-un glas Mary şi Elena.
- Mâine la amiază. Vai! am uitat să-i spun iubitului că m-am decis.

Nicole luă telefonul şi formă numărul, în celălalt capăt al firului se auzea: “Abonatul este în afara ariei de acoperire”

- Bine, îl sun mâine dimineaţa sau îi fac surpriză la aeroport.

Dimineaţa - forfotă mare. Nu mai avea timp să-şi sune iubitul, hotărî să-i facă o surpriză. Ieşi din casă în doi paşi şi trei mişcări, ieşi în stradă cu bagajele în mâna. Mergea repede, dacă te uitai la ea ţi se părea că fuge. Hotărî să treacă două intersecţii până la restaurantul în care luase cina prima seară cu iubitul, ştia că acolo este un taximetrist care deseori o ducea. Vroia să se salute cu el înainte de plecare. La prima intersecţie semaforul era pe roşu. Nu mai avea răbdare să aştepte. I se părea că a trecut o veşnicie până în sfârşit trecu la galben şi apoi verde. Nu mai simţea greutatea bagajelor, aşa că le luă în mâini şi repede trecu strada. Până la a doua intersecţie deja alerga, se bucura că e trecere de pietoni şi nu va mai aştepta atât de mult.

Făcu cinci paşi şi simţi o lovitură în coapsa dreaptă. Se simţi ca un fluture, i se părea că zboară. Totul deveni atât de uşor…

Lumea din stradă era agitată:
- Vai!
- Ce s-a întâmplat?
- Of Doamne!
- Dumnezeule!
- Ajutor!

- E cineva medic?
- Chemaţi ambulanţa!
- Doamne, ce de tânără e…
Un copil a început să plângă…
Stătea cu faţa în sus, mâinile deschise şi pe buzele ei puteai citi: “Viaţa mea, iubitul meu, dragostea mea “.

Se frământase o săptămână, nu o suna şi tot se întreba: ” - S-o fi speriat? Nu mă iubeşte? Aştept până mă va contacta”. A tot aşteptat cele zece zile însă fără de nici un răspuns. “Poate vrea să-mi facă o surpriză, doar ştie că am luat bilete”.
O aştepta în aeroport, mergea dintr-un colţ al clădirii în altul, de parca o măsura. Deja se anunţase înregistrarea dar se hotărî să o aştepte până în ultima secundă”.
- Dumneavoastră treceţi înregistrarea? În douăzeci de minute decolăm”.
- Da domnişoară, îmi aştept soţia. Vă rog să-i daţi voie, se reţine.
- Sigur D-le, fac tot posibilul.
Deja era în avion, speranţa i se spulberă odată ce auzise că trebuie să-şi pună centura de siguranţă. A început sa caute telefonul, dar şi-a dat seama ca l-a uitat pe masa din oficiu. Avionul a mişcat, însoţitoarea de bord a început să demonstreze tehnica securităţii. Se uita la însoţitoare, o vedea deja ca în ceaţă, care se îndesea tot mai tare şi mai tare. A început să plângă, deja când era în nori şi-a promis că nu va mai iubi niciodată, aceasta i-a fost lecţia, îşi va schimba şi job-ul, apartamentul, poate chiar şi oraşul. Nu mai vrea să audă de nimeni, nu mai vrea să vorbească cu nimeni, va fi un alt om într-o altă lume.

Deşi îşi jurase că nu se mai întoarce, nu putea sa nu o facă. Într-o  lună se întoarse pentru o mică vacanţă sub pretextul de a-şi vedea  părinţii. A hotărât să se ducă la restaurantul unde cinase pentru prima dată cu fosta iubită. A trecut pe lângă casa ei, s-a uitat lung la fereastră, a vrut să intre, să întrebe, să o vadă. A făcut nişte paşi, s-a oprit şi s-a întors, hotărî să ia drumul mai departe spre restaurant.

Ajunse la semafor, acesta era pe roşu, i se părea ca a trecut o veşnicie până şi-a schimbat culoarea. Trecuse strada, şi o luă mai departe. În 200 metri era lângă  restaurant, fericit că mai este o trecere de pietoni care o va trece mai repede. Ajunse la trecere, făcu cinci paşi şi simţi o slăbiciune în picioare. În capătul trecerii era o cruce cu o fotografie pe ea. Pe ea era lipită şi o tăbliţă cu o inscripţie. Nu vedea bine de departe, aşa că se apropie. Cu cât mai tare se apropia cu atât mai tare i se părea că o cunoaşte de undeva. Ajunse în faţa ei şi se opri. Pe tăbliţă scria:

“Ultima privire,

  Ultimul pas,

  Ultimul strigat,

  Aici a rămas.”